ORAVIȚA - scurt istoric (I)
Oravița de astăzi s-a format din unirea celor două localități distincte, Oravița Română, așezare veche atestată documentar pentru prima dată la 1690 și Oravița Montană, care este mai tânără și a fost ?nființată la 1721 prin colonizare. Istoria modernă a Oraviței începe așadar odată cu anul 1717 și cu Pacea de la Passarovitz, în urma căreia Banatul trece sub stăpânirea austriecilor. încă din acest an, Viena avea să trimită în zonă geologi și experți pentru a studia potențialul minier deosebit și pentru a repune în funcțiune minele abandonate de către turci. Intenția declarată a Casei de Habsburg era de a pune în valoare din punct de vedere economic noua provincie, iar pentru a face acest lucru, mai ales în Banatul montan, avea nevoie de specialiști în minerit, care trebuiau colonizați aici.
Conform recensăm?ntului efectuat de către administrația austriacă în 1717, Oravița avea 77 de case. La 8 septembrie 1719 au sosit primii 13 coloniști, originari din Tirol, dar pentru că nu exista loc suficient, ei au stat temporar la Ciclova, care avea atunci 166 de case, iar din 1721 au primit fonduri din partea Curții de la Viena pentru a-și construi casele la Oravița. Printre primele lucruri făcute de noua administrație a fost construcția primei biserici romano-catolice, astfel că la 2 martie 1720 s-a putut instala aici primul preot romano-catolic, pastorul Wolfgang Heidinger. Planurile Vienei erau foarte clare: regiunea trebuia dezvoltată, resursele miniere bogate trebuiau exploatate iar Oravița, amplasată la intrarea în Munții Banatului și aproape de Dunăre, era locul ideal de unde putea fi pornit și apoi extins planul de dezvoltare a regiunii.
Austriecii nu au pierdut mult timp și la 27 august 1721, Viena l-a trimis pe Anton Schmidt, împreună cu trei calfe, originari din orașul austriac M?llersdorf, pentru a instala un cuptor de topire a fierului și o fabrică de ciocane. Tot atunci au fost trimiși oameni pentru a studia situația Oraviței și a ținutului din punct de vedere al mineritului, precum și oportunitatea colonizării cu muncitori din Germania. Este demn de remarcat faptul că în raportul către capitală, inginerul Crausser consemna următoarele: „Oravița, jumătate de oră de comuna Prostian, este locuită de valahi și mă oblig ca, întrucât aceștia ar putea fi duși de aici, ca să ocup imediat cu 300 familii aceste localități.” Guvernatorul de atunci al Banatului, Claudius Florimund Mercy, a fost însă de altă părere, considerând că românii din Oravița, agricultori în marea lor majoritate, nu vor lăsa prea ușor ținuturile de baștină și că trebuiau lăsați să rămână la casele lor. Prin urmare, germanii care s-au stabilit aici au început să-și edifice casele mai la răsărit de vechea localitate, punând bazele Oraviței Montane. De atunci vechea așezare s-a numit Oravița Română, dar cele două așezări s-au dezvoltat împreună.
Colonizările au continuat în mod accelerat. Documentele istorice arată că la 22 iunie 1722, pe Dunăre au sosit câteva vapoare care au adus 456 de persoane din Tirol, conduse de Iosif Angeren, viitor oficial al Oraviței. Tot acum încep să treacă munții mulți români din Regat, așa-numiții „bufeni”. O contribuție la venirea lor la Oravița au avut-o și austriecii, întrucât Oltenia era stăpânită pe atunci de ei (1718 - 1739) și era nevoie de m?nă de lucru pentru exploatarea minelor și pădurilor.
După o perioadă inițială de planificare și cercetări, dezvoltarea a început să aibă un ritm tot mai ridicat. La 22 ianuarie 1729 s-a deschis școala de fierărit și minerit, care era și gratuită. în 1730 se ?nființează oficiul suprem al minelor („Direcțiunea Minieră Bănățeană”) care avea să coordoneze activitatea din acest domeniu din tot Banatul. Oravița va avea rol de decizie pentru diferite investiții, una dintre acestea fiind chiar ?nființarea în 1768 a uzinelor de la Reșița. Tot pentru a servi ocolului silvic Oravița, în 1773 era ?nființat satul Steierdorf, parte a Aninei de azi.
Cu excepția unei scurte perioade de regres în timpul, răscoalei din 1737-1739 și a războiului cu turcii din 1738-1739, Oravița s-a dezvoltat pe toate planurile și împreună cu ea și zona din împrejurimi. Românii au cunoscut și ei o ?nflorire a situației sociale-economice și între 1781-1784 și-au construit biserica ortodoxă, pe cheltuiala proprie. Numărul lor a crescut foarte mult și datorită emigrărilor dinspre Regat. Numai între 1750-1770 se apreciază că au fost aduse din Oltenia și Muntenia între 3.000 și 5.000 de familii de coloniști, în mare parte de meserie cărbunari, lemnari și cărăuși.
Perioada de la sf?rșitul secolului 18 și prima parte a secolului 19, este deosebit de efervescentă pe plan cultural. în 1793 se ?nființează gimnaziul cu patru clase, iar în 1806 se ?nființează Uniunea diletanților de teatru. Această asociație va fi cea care va începe construcția teatrului în 1816. Un an mai târziu este inaugurat, ocazie cu care regele Franz I și soția vizitează Oravița. Este vorba despre cel mai vechi teatru de pe teritoriul țării noastre și este o imitație la scară mai mică a vechiului Burgtheater din Viena.
(va urma...)
sursa: enciclopediaromaniei.ro
Oravița de astăzi s-a format din unirea celor două localități distincte, Oravița Română, așezare veche atestată documentar pentru prima dată la 1690 și Oravița Montană, care este mai tânără și a fost ?nființată la 1721 prin colonizare. Istoria modernă a Oraviței începe așadar odată cu anul 1717 și cu Pacea de la Passarovitz, în urma căreia Banatul trece sub stăpânirea austriecilor. încă din acest an, Viena avea să trimită în zonă geologi și experți pentru a studia potențialul minier deosebit și pentru a repune în funcțiune minele abandonate de către turci. Intenția declarată a Casei de Habsburg era de a pune în valoare din punct de vedere economic noua provincie, iar pentru a face acest lucru, mai ales în Banatul montan, avea nevoie de specialiști în minerit, care trebuiau colonizați aici.
Conform recensăm?ntului efectuat de către administrația austriacă în 1717, Oravița avea 77 de case. La 8 septembrie 1719 au sosit primii 13 coloniști, originari din Tirol, dar pentru că nu exista loc suficient, ei au stat temporar la Ciclova, care avea atunci 166 de case, iar din 1721 au primit fonduri din partea Curții de la Viena pentru a-și construi casele la Oravița. Printre primele lucruri făcute de noua administrație a fost construcția primei biserici romano-catolice, astfel că la 2 martie 1720 s-a putut instala aici primul preot romano-catolic, pastorul Wolfgang Heidinger. Planurile Vienei erau foarte clare: regiunea trebuia dezvoltată, resursele miniere bogate trebuiau exploatate iar Oravița, amplasată la intrarea în Munții Banatului și aproape de Dunăre, era locul ideal de unde putea fi pornit și apoi extins planul de dezvoltare a regiunii.
Austriecii nu au pierdut mult timp și la 27 august 1721, Viena l-a trimis pe Anton Schmidt, împreună cu trei calfe, originari din orașul austriac M?llersdorf, pentru a instala un cuptor de topire a fierului și o fabrică de ciocane. Tot atunci au fost trimiși oameni pentru a studia situația Oraviței și a ținutului din punct de vedere al mineritului, precum și oportunitatea colonizării cu muncitori din Germania. Este demn de remarcat faptul că în raportul către capitală, inginerul Crausser consemna următoarele: „Oravița, jumătate de oră de comuna Prostian, este locuită de valahi și mă oblig ca, întrucât aceștia ar putea fi duși de aici, ca să ocup imediat cu 300 familii aceste localități.” Guvernatorul de atunci al Banatului, Claudius Florimund Mercy, a fost însă de altă părere, considerând că românii din Oravița, agricultori în marea lor majoritate, nu vor lăsa prea ușor ținuturile de baștină și că trebuiau lăsați să rămână la casele lor. Prin urmare, germanii care s-au stabilit aici au început să-și edifice casele mai la răsărit de vechea localitate, punând bazele Oraviței Montane. De atunci vechea așezare s-a numit Oravița Română, dar cele două așezări s-au dezvoltat împreună.
Colonizările au continuat în mod accelerat. Documentele istorice arată că la 22 iunie 1722, pe Dunăre au sosit câteva vapoare care au adus 456 de persoane din Tirol, conduse de Iosif Angeren, viitor oficial al Oraviței. Tot acum încep să treacă munții mulți români din Regat, așa-numiții „bufeni”. O contribuție la venirea lor la Oravița au avut-o și austriecii, întrucât Oltenia era stăpânită pe atunci de ei (1718 - 1739) și era nevoie de m?nă de lucru pentru exploatarea minelor și pădurilor.
După o perioadă inițială de planificare și cercetări, dezvoltarea a început să aibă un ritm tot mai ridicat. La 22 ianuarie 1729 s-a deschis școala de fierărit și minerit, care era și gratuită. în 1730 se ?nființează oficiul suprem al minelor („Direcțiunea Minieră Bănățeană”) care avea să coordoneze activitatea din acest domeniu din tot Banatul. Oravița va avea rol de decizie pentru diferite investiții, una dintre acestea fiind chiar ?nființarea în 1768 a uzinelor de la Reșița. Tot pentru a servi ocolului silvic Oravița, în 1773 era ?nființat satul Steierdorf, parte a Aninei de azi.
Cu excepția unei scurte perioade de regres în timpul, răscoalei din 1737-1739 și a războiului cu turcii din 1738-1739, Oravița s-a dezvoltat pe toate planurile și împreună cu ea și zona din împrejurimi. Românii au cunoscut și ei o ?nflorire a situației sociale-economice și între 1781-1784 și-au construit biserica ortodoxă, pe cheltuiala proprie. Numărul lor a crescut foarte mult și datorită emigrărilor dinspre Regat. Numai între 1750-1770 se apreciază că au fost aduse din Oltenia și Muntenia între 3.000 și 5.000 de familii de coloniști, în mare parte de meserie cărbunari, lemnari și cărăuși.
Perioada de la sf?rșitul secolului 18 și prima parte a secolului 19, este deosebit de efervescentă pe plan cultural. în 1793 se ?nființează gimnaziul cu patru clase, iar în 1806 se ?nființează Uniunea diletanților de teatru. Această asociație va fi cea care va începe construcția teatrului în 1816. Un an mai târziu este inaugurat, ocazie cu care regele Franz I și soția vizitează Oravița. Este vorba despre cel mai vechi teatru de pe teritoriul țării noastre și este o imitație la scară mai mică a vechiului Burgtheater din Viena.
(va urma...)
sursa: enciclopediaromaniei.ro
